Dupa dealuri. Un film pe care nu-l vei uita usor. Un film despre care ai senzatia ca ai avea atat de multe de spus, dar care te lasa mut. Este unul dintre putinele filme romanesti in care jocul actorilor e autentic. La fel si scenariul.
Nu sunt astfel surprinzatoare premiile luate la Cannes: pentru cea mai buna actrita (de fapt pentru cele doua actrite in rol principal – Cristina Flutur si Cosmina Stratan) si pentru cel mai bun scenariu (Cristian Mungiu dupa romanele Tatianei Niculescu Bran).
Obisnuit cu marea majoritate a peliculelor unde exista intotdeauana personaje pozitive si personaje negative, spectatorul filmului Dupa dealuri ar cadea in “pacat” daca ar infiera pe cineva. Poate ca am avea tendinta sa-l judecam in primul rand pe preot si pe maicutele lui pentru modul inflexibil si habotnic de a “educa” prin credinta o fiinta sarmana disperata (pentru privarea de libertate si de hrana si-au gasit oricum pedeapsa).
Apoi am putea sa o judecam pe Voichita pentru faptul ca nu a „salvat-o” pe prietena ei, raspunzand rugamintilor fierbinti ale acesteia din urma de a o urma in Germania, cu toate ca acest lucru ar fi insemnat pentru Voichita parasirea caii spirituale si a locului in care aceasta dadea semne ca si-a gasit menirea. Sunt convinsa ca vor fi suficient de multi si din randul celor care o vor infiera pe Alina pentru multe “pacate” savarsite inainte dar mai ales in timpul sederii la manastire. Unul dintre motivele pentru care acest film te lasa mut este ca indiferent pe cine ai da vina pentru cele intamplate, ramai in continuare cu sentimentul ca pe undeva ai face o nedreptate.
Tragismul situatiei nu rezida din viata dramatica si sfarsitul tragic redate foarte bine in film, ci din constientizarea infricosatoare a faptului ca acest caz nu este singular, chiar daca rezultatul in acele alte situatii nu este moartea trupului ci distrugerea cateodata iremediabila a constiintei.
Dupa dealuri nu este nicidecum un film despre exorcizare cum s-ar putea crede, ci despre realitatea dramatica a societatii romanesti abordata dintr-o alta perspectiva, cu prapastia imensa dintre religie, fie ea practicata cu o credinta de netagaduit, si problemele reale ale oamenilor, fie ele materiale sau sufletesti. Este adevarat ca preceptele religioase pot avea un rol foarte mare in formarea tinerilor si nu numai, insa cati dintre cei care sunt in postura sa o faca se implica cu adevarat in viata fiintelor pe care ar trebui sa le ajute, ca sa nu mai vorbim de empatia si compasiunea absolut necesare in astfel de cazuri. “Dumnezeu este al tuturor, nu este numai al vostru…” este remarca Alinei care subliniaza incapacitatea celor mai multi dintre slujitorii bisericii de a se deschide si de a-l recunoaste pe Dumnezeu in orice fiinta umana, indiferent de orientarile mai mult sau mai putin sfinte pe care aceasta le are la un moment dat, ori de religia din care cu sau fara voia ei face parte.
Cu toate acestea, nu pot sa nu fiu de acord cu autoarea cartii non-fictionale din care Mungiu s-a inspirat, observand lipsa unei dimensiuni profund spirituale a filmului. „Dupa dealuri” nu este un film despre credinta adevarata, dar reda magistral adevarul despre cum este interpretata din pacate credinta.
Trailer Dupa dealuri
